Cuvinte 'de firma'

Cuvinte goale, cuvinte usoare ce plutesc nestingherit in atmosfera, otravind-o; cuvinte care se aseaza pe varfuri de urechi si rame de ochelari, ca niste paraziti ai simturilor. Cuvinte straine de firea umana ce te leaga de tine-ti, iti fura ‘al tau’-ul cu nonsalanta si te fac una cu ceilalti. Imbracate frumos, americaneste, usuratice din cap pana’n picioare, isi striga sa te opresti, cu inflexiuni diavolesti, apetisante pentru minti flamande, fatale pentru suflete moarte. Danseaza in jurul tau, dans funebru si zglobiu, pe ritmuri de vacarm necontenit, neobosit, nemaipomenit. Dar cum sa te opresti ragazul e pacatul capital? In fata acestor legiuni iti chemi in ajutor cete de ganduri bune, ganduri curate, ganduri care te hranesc, iti leaga ranile, iti alina durerea. Crancena, istovitoare, lupta se castiga din aproape in aproape, cu fiecare zambet substituit grimasei, cu stropi de iubire ce curata oceane de indiferenta, cu priviri limpezi ca un cer senin, cu inimi calde ce se regasesc in tacere.  

Samedi soir sur la terre

"Nu am mai mers atat de mult pe jos de pe vremea cand eram indragostita…"

Printre multele definitii ale iubirii, contemporane, aceasta fraza, smulsa cu usurinta pe bulevardul unei seri de sambata, pare sa creioneze si sa imbrace cu noi sensuri, mult mai actuale, ideea de sacrificiu. Intr’un sens mai larg, se observa cum regula, firescul, candva inradacinate in bunul simt, ce treceau neobservate asemeni unor copaci in ochii padurarului, devin exceptie. Indragostirea sau manifestarea dragostei coincide cu o coborare din inaltul confortului de dragul celuilalt, o incalcare a rutinei, o plimbare pe jos. Aceste sacrificii puse in slujba ‘obiectului’ adorat evidentiaza caracterul mercantil al lumii de azi. In loc sa se puna pret pe sentimente (nepretuite dintru inceput), acestea sunt negociate fara menajamente la colt de strada sau pe alei de parc, speculate de cei mai abili si schimbate de indata ce cursul tinde sa ne deprecieze imaginea. Universul guimardian al acelui “te iubesc fara dar, fara daca si fara de ce” devine absurd in contextul actual, incarcat de drepturi asupra celorlalti, ce ne umple de satisfactii si ne elibereaza de adevarata bucurie. Revenind la usuratatea cu care asemenea fraze ies, pesemne, dintr’o structura banala a sufletului, as vrea sa cred intr’o nostalgie, fie ea marunta, pentru acea perioada de mers ‘atat de mult jos’. Insa tonul, lipsit de echivoc, imi anuleaza orice demers optimist. In final, regretul ca nu a gasit si ea ‘unul cu masina’ suprinde drama si neajunsurile dragostei din ziua de azi, ce se indrepatesc a fi rastite la ceas de seara.

Le vélo pénal

Luni dimineata. Cu stomacul gol si asteptarile lasate acasa, ma indrept spre Sectia 2 de Politie. Ajung la ora stabilita, 8:35. iar din spatele unui geam minuscul mi se raspunde ca domnul F.M. tocmai ce a iesit, insa ma asteapta negresit la ora 9. Dupa fix 50 de minute (fara Plesu si Liiceanu), timp in care am avut ragazul sa contemplu tencuiala roasa de timp, si de coruptie poate, si panoul cu afise ce ne asigura de promptitudinea politiei, isi face aparitia domnul F.M. Imbracat intr-un tricou in dungi, decolorat, cu un inceput de chelie bronzata, semana mai degraba cu un vanzator de lebenita timpurie, decat cu un reprezentant al legii. Nu mi-a luat mai mult de un minut pentru a-mi confirma asteptarile. Din spatele aceluiasi geam minuscul, i se sopteste ca eu sunt cel cu care avea rendez-vous acum 50 de minute. In capul scarilor, vadit iritat, ma intreaba cum ma cheama si “pentru ce” il caut. Nestiind cat sa raspund sau cat ar intelege, il instiintez ca vin pentru o bicicleta. “-Ah, o reclamatie. Pai puteai vorbi cu colegul, dura 2 minute. Mai asteapta atunci!” Sunt poftit din nou in curte, dandu-i-se prioritate unui alt domn, cu chelie si cercel, pasamite cu o chestiune mai serioasa. Osciland intre gandul plecarii si cel al curiozitatii de a surprinde ingoranta justitiei in flagrant, ma indrept din nou spre geamul minuscul si incep sa expun complexitatea cazului, ca o repetitie in fata oglinzii: “de fapt nu e vorba de o simpla reclamatie; bicicleta mi-a fost furata in urma cu o luna, insa acum doua zile am recunoscut-o pe strada. Ba mai mult, am si vorbit cu noul proprietar al bicicletei, de culoare, ce-i drept,  care a cumparat-o, chipurile, la randu-i din Oser si de la care am reusit sa obtin datele de identificare. Colegul dumneavoastra de sambete, mi-a zis sa vin astazi si sa vorbesc cu domnul F.M. in persoana…” Naucit de intriga si de multitudinea de personaje, vocea din spatele geamului ma asigura ca voi fi primit la F.M. in scurt timp. In fine, la capatul a 10 minute, ma infatisez in fata domnului F.M. a carui mima trada recenta iesire din pepeni. “Bine, spune-mi ce s-a intamplat.” Imi reincep expunerea, timp in care F.M. cotrobaia (naiba stie ce!) prin biroul mult prea dezordonat. “Oare ce cautam? mi se adreseaza in toiul peroratiei. Ah, da. Capsatorul”, Incerc sentimentul actorului condamnat sa joace in fata unui public necioplit, cultivand rabdarea lui Iov pe intreaga scena. “-As vrea sa stiu, dupa ce v’am povestit toate astea, care ar fi sansele sa imi recuperez bicicleta…” “-Sansele? sansele sunt mari, imi raspunde F.M. cu siguranta unui parior la cursele de cai. Vom intocmi o reclamatie, iar colegul meu care se ocupa cu furturile de biciclete, se va ocupa si de dosar”. “-Perfect, ma amuz eu la gandul sutelor, poate miilor, de biciclete furate anual in Cluj. S’o facem si pe asta”. “-Declaratia o voi completa eu, asa prevede noul cod penal, imi zise F.M., mandru de plusul de incredere caligrafica acordat de justitie. Subsemnatul…domiciliat in…pe strada…An-ton Pavlovici…Pavlovici?...Ce-hov…in calitate de…persoana vatamata, declar urmatoarele: in noaptea de…mi s-a sustras de catre a n…city bike…continental…gri…antifurt…in valoare de…Doriti sa va constituiti ca parte vatamata? ma intreaba lasandu-se pe spatele scaunului. Mai pe romaneste, doriti sa va recuperati prejudiciul? Adica banii?... se fura multe biciclete in Cluj, am si eu una de 1200 de lei…nici nu stiu unde sa o las…mi-am cumparat un antifurt de fier, stiti de care, in forma de U… 130 de lei…mi l’a recomandat un hot in timpul audierilor… furase 1-200 de biciclete…dureaza cam o jumatate de ora sa il tai cu fierastraul…” Terminand prima declaratie, F.M. lua un al doilea proces verbal si un indigo, pe care il strecurase dedesubt. Reincepu: “Subsemnatul…strada A.P.Cehov…doriti sa va impacati cu autorul? Adica sa va dea bicicleta?...Ce sa va ma intreb?! Ati auzit ce am scris da? Semnati aici…si aici…Il vom chema pe tanarul cu bicicleta ca martor…nu va recunoaste bineinteles ca el a fost…de etnie rroma…Nu inteleg de ce nu ati depus plangere atunci? Ah, vi s-au mai furat si alte biciclete…inteleg…sa scriem si asta. Va vom tine la curent cu desfasurarea cazului,,,ati retinut, antifurt in forma de U...Da draga, te sun imediat ca sunt cu cineva…o declaratie…bine, ne auzim, pa…scuze…Asadar, va tinem la curent. O zi buna, prima la dreapta si stanga.” Ies din cladire resemnat, cu gandurile vuind pe cele 8 roti furate in cateva luni. “Oare asa sa fie si la Paris? Probabil tencuiala rezista mai bine. O fi existand strada Nietzsche?! Bine ca am timp”.             

Revelion

Cuvant de origine franceza, tradus prin: sa ne trezim! (se) reveiller –a (se) trezi, reveillons-nous!- sa ne trezim! - acesta face parte, in limba romana, din campul lexical al petrecerii, alaturi de cuvinte precum bautura, supermarket, cabana, multime, bani, muraturi. Ca eveniment, revelionul se defineste printr’o evadare din starea de luciditate si pasirea in noul an semi-constienti, nespus de veseli, optimisti. Vrem sa ii avem langa noi pe cei apropiati sau sa ne apropiem de cei de langa noi, oricare ar fi acestia. Este un moment umplut de asteptari, in care tot raul acumulat de-a lungul anului dispare miraculos, lasandu-ne un gol interior, pe care cu siguranta il vom umple mai bine decat am facut’o in anul care se incheie. Brusc, suntem cuprinsi de un sentiment de deja-vu. De acum doi ani? sau poate trei? O fi de la artificii. Cu siguranta, asta trebuie sa fie, iar incruntarea dispare ca un pocnet, la fel de repede cum a aparut. Clinchete de pahare, urari de bine, caderi de semnal, aburi. Am dori sa prelungim momentul la nesfarsit; culorile se intrepatrund cu sunetele muzicii, invitandu’ne intr’un carusel de buna dispozitie si placere. Si totusi… Privim in jur si incercam sa ne proiectam in ceilalti. Ritmul muzicii pare sa fi luat cadenta ceasornicului, dansam cu timpul, fara sa putem tine pasul cu el. La o adica, cum am putea?! Este aniversarea lui, nasterea si moartea lui totodata. Zambetele lasa locul unor grimase, pe masura ce zorii isi fac aparitia, indemnandu’ne frantuzeste la trezire. Dar cum sa ne trezim? Noi suntem treji, toata noaptea am fost, avem martori. Privim din nou imprejur, iar oboseala incepe sa ne inspaimante. Cine o sa ne creada? In lumina diminetii, suntem cuprinsi de acelasi deja-vu care, de aceasta data semneaza scurt, dar vizibil: 2012, 2011…

Vacant.

"Au mai ramas 37 zile…" Acest gen de oftaturi le auzi la ordinea zilei si nici gand sa te poti feri de ele. Fac parte din numaratoarea inversa pana la izbavirea temporara de munca, pana la concediu. Planurile pentru acest repaus sunt stabilite in detaliu, urmand a fi apoi impartasite cu generozitate peste toti.  Astfel, dupa Sabatorile de Pasti, holurile birourilor se umplu de insule grecesti, desktopurile preiau asfintitele marilor si oceanelor ; incepe lungul urcus al asteptarii. Ceea ce ar trebui sa reprezinte insa un moment personal, de refacere si reflexie al fiecaruia dintre noi, devine ceva intre ‘breaking news’ si ‘atlasul (de ochii) lumii’. Perspectiva vacantei devine cu atat mai ademenitoare cu cat a fost comunicata mai multor prieteni, cunostiinte sau nici macar. Accentul cade pe evocare, pe poveste, mai mult decat pe consumarea in sine. Pericolul pe care il intrevad ar fi plasarea vacantei printre laitmotivele existentiale ; ba mai mult, identificarea destinatiei cu propria-ti persoana in sensul in care o excursie la Marrakech te-ar putea face sa crezi ca esti genul de tip select, bun cunoscator al cutumei orientale si culturii berbere, cand de fapt cu trei zile in urma ai fi jurat ca nu e decat o insulta tiganeasca. Ar fi pacat sa credem ca in compexitatea sa, omul isi stabileste piscuri atat de joase, in care panoramica ia locul viziunii de ansamblu, iar pozele innabusesc orice demers contemplativ. Cautarea sinelui se transforma in cautarea celor mai bune unghiuri, iar bilantul personal ia cel mult forma unui bilant consumerist, al micilor placeri. Locuri de renume sunt bifate electronic, pentru a acumula cat mai multe aprecieri din partea celor de acasa, ce ii vor convinge intr-un final de reusita calatoriei lor. Astfel, intoarcerea nu va mai reprezenta nici un mister pentru nimeni; totusi miile de poze vor fi discutate pana in preajma Craciunului, pentru a acoperi gustul amar, poate singurul adevar din senzationalul acestei veri, adica vieti.   

11 12 12

3 zile pana la premiera. Deja asteptarea devine apasatoare. Golul lipsei de consistenta trebuie umplut oarecum prin imagini pasagere a trei ierni si doua veri succedate nemilos. Oare ar trebui sa simt ceva ? Se spune ca omul este adevarat doar atunci cand plange. As putea adauga ca omul se releva cu adevarat cand este  pus in libertate si singurele constrangeri ce ii raman  tin de propria-i constiinta. Regretele ar trebui sa iti faca aparitia in conditiile in care actul final este la fel de incitant ca si primul. Insa cortina se lasa ingreunata de praf, izbavind spectatorii de un spectacol destul de modest, sa recunoastem. Pregatirile de plecare se desfasoara lent, amintirile sunt impaturate cronologic in bagaje, intrerupte de scurte interventii inutile ale vreunui avocat sau a vreunei brunette, ce apartin inca acestui timp. Aparitii voluntare ce se perinda zilnic de la un birou la altul, ar fi dispuse oricand sa-si vanda o treime din viata unei cauze ‘nobile’, pierdute insa inainte de inceperea jocului. Arbitrii stiu din timp ce au de facut, iar totul se desfasoara la trecerea timpului, in virtutea unor reguli foarte bine definite, delimitate, dandu’ti senzatia unui lant ce iti permite sa stai locului si nimic mai mult. Si parca tineretea ar trebui sa fie varsta pasilor de vals, care sa iti ingaduie o repliere de indata ce simti  ca actorul din tine si’ar trage sufletul in culise… Insa nu este loc de intoarceri odata apucat pe acest drum. Biletul a fost platit doar pentru dus, un dus continuu, un du’te vino ametitor care iti evidentiaza si intensifica instinctul de supravietuire. Atentia iti este distrasa de peisaje, perfect sincronizate pentru a imita o realitate utopica, ce iti fura ochii deja obositi de contemplarea salbatica a unui lenovo negru de nu stiu cati inchi. ‘Felicitari, ai implinit doi ani !’ a fost soapta care mi’a strigat trezirea. Din fericire am intrerupt brusc ‘la multi ani’ul’ care risca sa iasa din inertia prea multor anilor petrecuti aici.      

amour à la marocaine.