11 12 12

3 zile pana la premiera. Deja asteptarea devine apasatoare. Golul lipsei de consistenta trebuie umplut oarecum prin imagini pasagere a trei ierni si doua veri succedate nemilos. Oare ar trebui sa simt ceva ? Se spune ca omul este adevarat doar atunci cand plange. As putea adauga ca omul se releva cu adevarat cand este  pus in libertate si singurele constrangeri ce ii raman  tin de propria-i constiinta. Regretele ar trebui sa iti faca aparitia in conditiile in care actul final este la fel de incitant ca si primul. Insa cortina se lasa ingreunata de praf, izbavind spectatorii de un spectacol destul de modest, sa recunoastem. Pregatirile de plecare se desfasoara lent, amintirile sunt impaturate cronologic in bagaje, intrerupte de scurte interventii inutile ale vreunui avocat sau a vreunei brunette, ce apartin inca acestui timp. Aparitii voluntare ce se perinda zilnic de la un birou la altul, ar fi dispuse oricand sa-si vanda o treime din viata unei cauze ‘nobile’, pierdute insa inainte de inceperea jocului. Arbitrii stiu din timp ce au de facut, iar totul se desfasoara la trecerea timpului, in virtutea unor reguli foarte bine definite, delimitate, dandu’ti senzatia unui lant ce iti permite sa stai locului si nimic mai mult. Si parca tineretea ar trebui sa fie varsta pasilor de vals, care sa iti ingaduie o repliere de indata ce simti  ca actorul din tine si’ar trage sufletul in culise… Insa nu este loc de intoarceri odata apucat pe acest drum. Biletul a fost platit doar pentru dus, un dus continuu, un du’te vino ametitor care iti evidentiaza si intensifica instinctul de supravietuire. Atentia iti este distrasa de peisaje, perfect sincronizate pentru a imita o realitate utopica, ce iti fura ochii deja obositi de contemplarea salbatica a unui lenovo negru de nu stiu cati inchi. ‘Felicitari, ai implinit doi ani !’ a fost soapta care mi’a strigat trezirea. Din fericire am intrerupt brusc ‘la multi ani’ul’ care risca sa iasa din inertia prea multor anilor petrecuti aici.      

amour à la marocaine.

Parisiennement

             Nu era prima lui vizita la Paris ; in urma cu 11 ani isi aniversase din intamplare cei 11 ani in orasul ce avea sa’i marcheze aspiratiile adolescentine. Aeroportul se afla la 80 de kilometri si 50 de minute de oras, timp suficient pentru a’si recupera ritmul cardiac care incepuse sa ii joace feste deasupra Alsaciei, intr’o zona cu turbulente. Trecuse de vama fara sa starneasca vreo suspiciune. Isi exersase accentul in cele mai mici detalii, in eventualitatea in care vreun agent mai zelos avea sa observe vreo diferenta intre imaginea lui de acum si cea din buletinul vechi de opt ani.  

 Autocarul, marca Renault, simbol al xenofobiei franceze, se opri la una din portile Parisului, Maillot, unde era asteptat de alti pasageri condamnati sa paraseasca orasul. Enfin ! Cu ochii in patru, partial datorita ochelarilor miopi, si cu geamantanul mai prafuit decat insesi trotuarele, o porni prin labirintul de cladiri ce aduceau a prajitura glazurata, fara sa’i provoace insa vreun apetit. Barbati seriosi, cu o franceza baritonala, inganau actualitati politice,  in timp ce femeile, cu aerul sic, imbacsit de parfumuri frantuzesti, flirtau cu aceeasi nonsalanta nascuta la curtea lui Henry IV. Se pierdu pe strazi, ascultand istoria celor 11 ani, intinsi pe fiecare bulevard si oglinditi in vitrinele impecabil lustruite, pentru a facilita trecerea en fanfare a timpului .