11 12 12

3 zile pana la premiera. Deja asteptarea devine apasatoare. Golul lipsei de consistenta trebuie umplut oarecum prin imagini pasagere a trei ierni si doua veri succedate nemilos. Oare ar trebui sa simt ceva ? Se spune ca omul este adevarat doar atunci cand plange. As putea adauga ca omul se releva cu adevarat cand este  pus in libertate si singurele constrangeri ce ii raman  tin de propria-i constiinta. Regretele ar trebui sa iti faca aparitia in conditiile in care actul final este la fel de incitant ca si primul. Insa cortina se lasa ingreunata de praf, izbavind spectatorii de un spectacol destul de modest, sa recunoastem. Pregatirile de plecare se desfasoara lent, amintirile sunt impaturate cronologic in bagaje, intrerupte de scurte interventii inutile ale vreunui avocat sau a vreunei brunette, ce apartin inca acestui timp. Aparitii voluntare ce se perinda zilnic de la un birou la altul, ar fi dispuse oricand sa-si vanda o treime din viata unei cauze ‘nobile’, pierdute insa inainte de inceperea jocului. Arbitrii stiu din timp ce au de facut, iar totul se desfasoara la trecerea timpului, in virtutea unor reguli foarte bine definite, delimitate, dandu’ti senzatia unui lant ce iti permite sa stai locului si nimic mai mult. Si parca tineretea ar trebui sa fie varsta pasilor de vals, care sa iti ingaduie o repliere de indata ce simti  ca actorul din tine si’ar trage sufletul in culise… Insa nu este loc de intoarceri odata apucat pe acest drum. Biletul a fost platit doar pentru dus, un dus continuu, un du’te vino ametitor care iti evidentiaza si intensifica instinctul de supravietuire. Atentia iti este distrasa de peisaje, perfect sincronizate pentru a imita o realitate utopica, ce iti fura ochii deja obositi de contemplarea salbatica a unui lenovo negru de nu stiu cati inchi. ‘Felicitari, ai implinit doi ani !’ a fost soapta care mi’a strigat trezirea. Din fericire am intrerupt brusc ‘la multi ani’ul’ care risca sa iasa din inertia prea multor anilor petrecuti aici.