mercredi 31 juillet 2013

Vacant.



"Au mai ramas 37 zile…" Acest gen de oftaturi le auzi la ordinea zilei si nici gand sa te poti feri de ele. Fac parte din numaratoarea inversa pana la izbavirea temporara de munca, pana la concediu. Planurile pentru acest repaus sunt stabilite in detaliu, urmand a fi apoi impartasite cu generozitate peste toti.  Astfel, dupa Sabatorile de Pasti, holurile birourilor se umplu de insule grecesti, desktopurile preiau asfintitele marilor si oceanelor ; incepe lungul urcus al asteptarii. Ceea ce ar trebui sa reprezinte insa un moment personal, de refacere si reflexie al fiecaruia dintre noi, devine ceva intre ‘breaking news’ si ‘atlasul (de ochii) lumii’. Perspectiva vacantei devine cu atat mai ademenitoare cu cat a fost comunicata mai multor prieteni, cunostiinte sau nici macar. Accentul cade pe evocare, pe poveste, mai mult decat pe consumarea in sine. Pericolul pe care il intrevad ar fi plasarea vacantei printre laitmotivele existentiale ; ba mai mult, identificarea destinatiei cu propria-ti persoana in sensul in care o excursie la Marrakech te-ar putea face sa crezi ca esti genul de tip select, bun cunoscator al cutumei orientale si culturii berbere, cand de fapt cu trei zile in urma ai fi jurat ca nu e decat o insulta tiganeasca. Ar fi pacat sa credem ca in compexitatea sa, omul isi stabileste piscuri atat de joase, in care panoramica ia locul viziunii de ansamblu, iar pozele innabusesc orice demers contemplativ. Cautarea sinelui se transforma in cautarea celor mai bune unghiuri, iar bilantul personal ia cel mult forma unui bilant consumerist, al micilor placeri. Locuri de renume sunt bifate electronic, pentru a acumula cat mai multe aprecieri din partea celor de acasa, ce ii vor convinge intr-un final de reusita calatoriei lor. Astfel, intoarcerea nu va mai reprezenta nici un mister pentru nimeni; totusi miile de poze vor fi discutate pana in preajma Craciunului, pentru a acoperi gustul amar, poate singurul adevar din senzationalul acestei veri, adica vieti.