"Au mai ramas 37 zile…" Acest gen de
oftaturi le auzi la ordinea zilei si nici gand sa te poti feri de ele. Fac parte din numaratoarea
inversa pana la izbavirea temporara de munca, pana la concediu. Planurile
pentru acest repaus sunt stabilite in detaliu, urmand a fi apoi impartasite cu
generozitate peste toti. Astfel, dupa
Sabatorile de Pasti, holurile birourilor se umplu de insule grecesti,
desktopurile preiau asfintitele marilor si oceanelor ; incepe lungul urcus
al asteptarii. Ceea ce ar trebui sa reprezinte insa un moment personal, de
refacere si reflexie al fiecaruia dintre noi, devine ceva intre ‘breaking news’
si ‘atlasul (de ochii) lumii’. Perspectiva
vacantei devine cu atat mai ademenitoare cu cat a fost comunicata mai multor
prieteni, cunostiinte sau nici macar. Accentul cade pe evocare, pe poveste, mai
mult decat pe consumarea in sine. Pericolul pe care il intrevad ar fi plasarea
vacantei printre laitmotivele existentiale ; ba mai mult, identificarea
destinatiei cu propria-ti persoana in sensul in care o excursie la Marrakech
te-ar putea face sa crezi ca esti genul de tip select, bun cunoscator al cutumei
orientale si culturii berbere, cand de fapt cu trei zile in urma ai fi jurat ca
nu e decat o insulta tiganeasca. Ar fi pacat sa credem ca in compexitatea sa,
omul isi stabileste piscuri atat de joase, in care panoramica ia locul viziunii
de ansamblu, iar pozele innabusesc orice demers contemplativ. Cautarea sinelui
se transforma in cautarea celor mai bune unghiuri, iar bilantul personal ia cel
mult forma unui bilant consumerist, al micilor placeri. Locuri de renume sunt
bifate electronic, pentru a acumula cat mai multe aprecieri din partea celor de
acasa, ce ii vor convinge intr-un final de reusita calatoriei lor. Astfel, intoarcerea
nu va mai reprezenta nici un mister pentru nimeni; totusi miile de poze vor fi
discutate pana in preajma Craciunului, pentru a acoperi gustul amar, poate
singurul adevar din senzationalul acestei veri, adica vieti.