Revelion

Cuvant de origine franceza, tradus prin: sa ne trezim! (se) reveiller –a (se) trezi, reveillons-nous!- sa ne trezim! - acesta face parte, in limba romana, din campul lexical al petrecerii, alaturi de cuvinte precum bautura, supermarket, cabana, multime, bani, muraturi. Ca eveniment, revelionul se defineste printr’o evadare din starea de luciditate si pasirea in noul an semi-constienti, nespus de veseli, optimisti. Vrem sa ii avem langa noi pe cei apropiati sau sa ne apropiem de cei de langa noi, oricare ar fi acestia. Este un moment umplut de asteptari, in care tot raul acumulat de-a lungul anului dispare miraculos, lasandu-ne un gol interior, pe care cu siguranta il vom umple mai bine decat am facut’o in anul care se incheie. Brusc, suntem cuprinsi de un sentiment de deja-vu. De acum doi ani? sau poate trei? O fi de la artificii. Cu siguranta, asta trebuie sa fie, iar incruntarea dispare ca un pocnet, la fel de repede cum a aparut. Clinchete de pahare, urari de bine, caderi de semnal, aburi. Am dori sa prelungim momentul la nesfarsit; culorile se intrepatrund cu sunetele muzicii, invitandu’ne intr’un carusel de buna dispozitie si placere. Si totusi… Privim in jur si incercam sa ne proiectam in ceilalti. Ritmul muzicii pare sa fi luat cadenta ceasornicului, dansam cu timpul, fara sa putem tine pasul cu el. La o adica, cum am putea?! Este aniversarea lui, nasterea si moartea lui totodata. Zambetele lasa locul unor grimase, pe masura ce zorii isi fac aparitia, indemnandu’ne frantuzeste la trezire. Dar cum sa ne trezim? Noi suntem treji, toata noaptea am fost, avem martori. Privim din nou imprejur, iar oboseala incepe sa ne inspaimante. Cine o sa ne creada? In lumina diminetii, suntem cuprinsi de acelasi deja-vu care, de aceasta data semneaza scurt, dar vizibil: 2012, 2011…

Vacant.

"Au mai ramas 37 zile…" Acest gen de oftaturi le auzi la ordinea zilei si nici gand sa te poti feri de ele. Fac parte din numaratoarea inversa pana la izbavirea temporara de munca, pana la concediu. Planurile pentru acest repaus sunt stabilite in detaliu, urmand a fi apoi impartasite cu generozitate peste toti.  Astfel, dupa Sabatorile de Pasti, holurile birourilor se umplu de insule grecesti, desktopurile preiau asfintitele marilor si oceanelor ; incepe lungul urcus al asteptarii. Ceea ce ar trebui sa reprezinte insa un moment personal, de refacere si reflexie al fiecaruia dintre noi, devine ceva intre ‘breaking news’ si ‘atlasul (de ochii) lumii’. Perspectiva vacantei devine cu atat mai ademenitoare cu cat a fost comunicata mai multor prieteni, cunostiinte sau nici macar. Accentul cade pe evocare, pe poveste, mai mult decat pe consumarea in sine. Pericolul pe care il intrevad ar fi plasarea vacantei printre laitmotivele existentiale ; ba mai mult, identificarea destinatiei cu propria-ti persoana in sensul in care o excursie la Marrakech te-ar putea face sa crezi ca esti genul de tip select, bun cunoscator al cutumei orientale si culturii berbere, cand de fapt cu trei zile in urma ai fi jurat ca nu e decat o insulta tiganeasca. Ar fi pacat sa credem ca in compexitatea sa, omul isi stabileste piscuri atat de joase, in care panoramica ia locul viziunii de ansamblu, iar pozele innabusesc orice demers contemplativ. Cautarea sinelui se transforma in cautarea celor mai bune unghiuri, iar bilantul personal ia cel mult forma unui bilant consumerist, al micilor placeri. Locuri de renume sunt bifate electronic, pentru a acumula cat mai multe aprecieri din partea celor de acasa, ce ii vor convinge intr-un final de reusita calatoriei lor. Astfel, intoarcerea nu va mai reprezenta nici un mister pentru nimeni; totusi miile de poze vor fi discutate pana in preajma Craciunului, pentru a acoperi gustul amar, poate singurul adevar din senzationalul acestei veri, adica vieti.   

11 12 12

3 zile pana la premiera. Deja asteptarea devine apasatoare. Golul lipsei de consistenta trebuie umplut oarecum prin imagini pasagere a trei ierni si doua veri succedate nemilos. Oare ar trebui sa simt ceva ? Se spune ca omul este adevarat doar atunci cand plange. As putea adauga ca omul se releva cu adevarat cand este  pus in libertate si singurele constrangeri ce ii raman  tin de propria-i constiinta. Regretele ar trebui sa iti faca aparitia in conditiile in care actul final este la fel de incitant ca si primul. Insa cortina se lasa ingreunata de praf, izbavind spectatorii de un spectacol destul de modest, sa recunoastem. Pregatirile de plecare se desfasoara lent, amintirile sunt impaturate cronologic in bagaje, intrerupte de scurte interventii inutile ale vreunui avocat sau a vreunei brunette, ce apartin inca acestui timp. Aparitii voluntare ce se perinda zilnic de la un birou la altul, ar fi dispuse oricand sa-si vanda o treime din viata unei cauze ‘nobile’, pierdute insa inainte de inceperea jocului. Arbitrii stiu din timp ce au de facut, iar totul se desfasoara la trecerea timpului, in virtutea unor reguli foarte bine definite, delimitate, dandu’ti senzatia unui lant ce iti permite sa stai locului si nimic mai mult. Si parca tineretea ar trebui sa fie varsta pasilor de vals, care sa iti ingaduie o repliere de indata ce simti  ca actorul din tine si’ar trage sufletul in culise… Insa nu este loc de intoarceri odata apucat pe acest drum. Biletul a fost platit doar pentru dus, un dus continuu, un du’te vino ametitor care iti evidentiaza si intensifica instinctul de supravietuire. Atentia iti este distrasa de peisaje, perfect sincronizate pentru a imita o realitate utopica, ce iti fura ochii deja obositi de contemplarea salbatica a unui lenovo negru de nu stiu cati inchi. ‘Felicitari, ai implinit doi ani !’ a fost soapta care mi’a strigat trezirea. Din fericire am intrerupt brusc ‘la multi ani’ul’ care risca sa iasa din inertia prea multor anilor petrecuti aici.      

amour à la marocaine.

Parisiennement

             Nu era prima lui vizita la Paris ; in urma cu 11 ani isi aniversase din intamplare cei 11 ani in orasul ce avea sa’i marcheze aspiratiile adolescentine. Aeroportul se afla la 80 de kilometri si 50 de minute de oras, timp suficient pentru a’si recupera ritmul cardiac care incepuse sa ii joace feste deasupra Alsaciei, intr’o zona cu turbulente. Trecuse de vama fara sa starneasca vreo suspiciune. Isi exersase accentul in cele mai mici detalii, in eventualitatea in care vreun agent mai zelos avea sa observe vreo diferenta intre imaginea lui de acum si cea din buletinul vechi de opt ani.  

 Autocarul, marca Renault, simbol al xenofobiei franceze, se opri la una din portile Parisului, Maillot, unde era asteptat de alti pasageri condamnati sa paraseasca orasul. Enfin ! Cu ochii in patru, partial datorita ochelarilor miopi, si cu geamantanul mai prafuit decat insesi trotuarele, o porni prin labirintul de cladiri ce aduceau a prajitura glazurata, fara sa’i provoace insa vreun apetit. Barbati seriosi, cu o franceza baritonala, inganau actualitati politice,  in timp ce femeile, cu aerul sic, imbacsit de parfumuri frantuzesti, flirtau cu aceeasi nonsalanta nascuta la curtea lui Henry IV. Se pierdu pe strazi, ascultand istoria celor 11 ani, intinsi pe fiecare bulevard si oglinditi in vitrinele impecabil lustruite, pentru a facilita trecerea en fanfare a timpului .

L'echappée belle

        Hotararea o lua brusc, in timpul uneia din rarele, dar pretioasele convorbiri telefonice. O zi, poate doua in afara orasului…stia foarte bine ca insemna mult mai mult; un fel de evadare intr’un univers frumos si sublim. Ziua de lucru bifa inca opt ore adaugate unui sistem si smulse dintr’o viata. O contabilitate ce nu merita contabilizata. Ajuns in autogara, se aseza la o coada ce iesea dintr’un autobuz mult prea plin. Oameni atrasi de promotie, dispusi sa calatoreasca in picioare, printre bagaje si comentarii la adresa sistemul de transport. Isi gasi un loc pe culoar, in partea din spate a autobuzului, langa un grup de studenti incantati inca de noul oras adoptiv. Astfel, facu turul virtual al noilor baruri, cantine, facultati, cu un fel de superioritate, dar si nostalgie in fata anilor trecuti. Un déjà vu mult prea cunoscut, candva entuziasmant, stins intre timp de o acalmie inevitabila. Obosit si gelos pe ‘tineretea‘ debordanta ce il inconjura, se refugie intre castile sale fidele. Autobuzul ticsit de suflete, gonea printre campiile adormite, asemeni unui condamnat supus aceluiasi traseu ametitor. Pancarte timide clipeau in lumina, urandu’i parca ‘bun venit’ in tinuturile lor, pentru a’si lua adio cativa kilometri mai incolo. Dupa aproape 4 ore, ajunse la destinatie. O ploaie marunta il intampina destul de rece, invitandu’l sa ia loc in primul taxi. Usa apartamentului se deschise discret, lasand loc imbratisarilor dupa 4 luni de absenta. O primire calduroasa, pe masura acelui noiembrie rece. Ultima daca cand se vazusera, gandurile era confuze, viitorul incert… a fost o despartire trista dupa o luna petrecuta impreuna. In timpul discutiilor de seara, evadau din prezent si lasau totul in urma. Isi construiau un posibil viitor din resturile de norme cu care cei din jur ar fi aruncat in ei ; un viitor nesigur, ce’i drept, insa lipsit de gratii care sa le bareze privirea spre cer. Doi nebuni razand de ospiciul ce isi lasa pacientii liberi pe strazi...

         Dupa schimbul de cordialitati, inerent oricarei revederi, cuvintele incepeau sa isi reia usor frecventa comuna lor. Ideile se succedau cu repeziciune, vrand parca sa acopere prapastia de 4 luni, cu el in rolul de copilot si ea, la conducere ; roluri stabilite inca de cand s’au cunoscut de acelasi regizor care il observase toata viata ascultand. Scenariul semana mult cu un monolog, interpretat magistral, dar totusi un monolog. Tarziu, in noapte, inchisera ochii constienti, inconstienti ?! Dimineata, scaldata in soare, coincidea perfect cu starea lor de spirit. Un mic dejun in trei, in care fiecare gest era inregistrat in subconstient, pentru a fi mai tarziu defulat asemeni unor provizii adunate pentru zile negre. Era un univers frumos, diferit de tot ceea ce vazuse inainte, alcatuit din trei surori ce’si imparteau cu generozitate iubire si caldura. O insula in marea de indiferenta si rautate ce’si izbea valurile in incercarea disperata de a strapunge continutul ermetic al dragostei fraterne. Pornind cu pasi domoli pe stradutele intortocheate, imortaliza fiecare colt asemeni unor piese de puzzle pentru a crea un oras, de care doar auzise. Asculta, filtra, analiza, la asta se pricepea cel mai bine, cu un egoism de care era semiconstient, si care’i parea incurabil. Cladirile vechi, impresionante prin arhitectura, se inlantuiau sub forma unei expozitii, pentru a cuceri cu fiecare privire vizitatorii mai slabi de inger. Intrasera intr’o cafenea pentru a servi o Leffe, devenita deja un simbol al legaturii dintre ei. Doua ore de uitare, de contemplare a unei piete mult prea dezgolite de anotimpul rece. Timpul zbura in dimensiunea lui, lasand loc pe cer asfintitului ce dadea semnalul de plecare. O dupa masa superba, incarcata de emotie si traita intr’o stare de constienta pura. Acasa, pregatirile de cina erau in toi. O colaborare tacita, un sistem perfect sprijinit pe obiceiuri si indemanare, il transformau o data'n plus intr’un monument de admiratie. Plecase a doua zi, cu o noapte mai tarziu decat prevazuse. Autobuzul, prezent de aceasta data la locul stabilit, era aproape gol. Campiile se trezisera intre timp, imbracand hainele de duminica si iesind in intampinarea aceluiasi soare adorat. Cu ochii in zare, parcurse cele 4 ore zambind, privind aceiasi nebuni in cautarea unei destinatii ce se afla mai aproape decat credeau.